Din articolul Chronique de la France asservie et résistante (Cronica Franţei subjugate şi rezistente, N° 2993 – 1 aprilie 2011):
Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor „Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masă. Evreu şi de sensibilitate anarhistă, semnase o petiţie pentru a apăra libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, „libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine.” Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare şi, în primul rând, strategia diversiunii.
Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care le îndură azi şi poporul nostru.
Zece strategii de manipulare a poporului
1. „A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanţă adevărată.
A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun timp pentru gândire”, scrie Chomsky.
2. A cauza probleme şi apoi a oferi soluţii.
Această metodă se mai numeşte şi „problemă – reacţie – soluţie”. La început se creează problema, sau „situaţia” prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentrul libertăţii.
3. Strategia „în degrade”.
Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în „degrade”, pe o durată de zece ani. În acest fel condiţii sociale şi economice absolut noi au fost impuse din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.
4. Strategia acţiunii cu date diferite.
O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca „dureroasă, dar necesară”, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui că „totul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul cuvenit. Exemplu: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare acceptată de ţările europene între 1992-1995 şi aplicată în 2002.
5. A se adresa publicului ca unor copii mici.
Cea mai mare parte a publicităţilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mintal. De ce oare?
„Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani” analizează Chomsky.
6. A face apel la partea emoţională, nu la gândire.
Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime sau comportamente.
7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie.
A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separă clasele de jos de cele de sus, să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.
8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.
A încuraja publicul să creadă că e „bine” de a fi prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocii monstruoase.
9. A înlocui revolta cu învinovăţirea.
A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente, sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi fără acţiune, nu există revoluţie!
10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi.
Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, „sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.
Pe scurt, a cunoaşte adversarul, a-i cunoaşte tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie.
Da, curios lucru, nu? Deci nu suntem singuri în universul alb, sau mai bine zis în iadul, urgia, nenorocirea, calvarul alb.
